Michel leiris

Michel Leiris ( Julien Michel Leiris ), născut pe20 aprilie 1901la Paris 16 - ^lea și a murit30 septembrie 1990la 89 de ani în Saint-Hilaire din Essonne , este un scriitor , poet , etnolog și critic de artă francez .

Biografie

Michel Leiris s-a născut pe 20 aprilie 1901într - o familie burgheză vie cultivate la 41, rue d'Auteuil în 16 - ^lea  arondisment din Paris . Familia lui îl împinge împotriva voinței sale de a studia chimia în timp ce este atras de artă și scris. A frecventat cercurile artistice după 1918, în special suprarealiștii până în 1929. S-a împrietenit cu Max Jacob , André Masson , Picasso etc. Opera sa a marcat cercetări etnografice și etnologice.

În 1935, în L'Âge d'homme , așa se descrie:

„Tocmai am împlinit treizeci și patru de ani, jumătate din viață. Din punct de vedere fizic, am o înălțime medie, destul de scurtă. Am părul castaniu scurt pentru a preveni ondularea, de asemenea, de teamă că se va dezvolta o chelie amenințătoare. Din câte pot judeca, trăsăturile caracteristice ale fizionomiei mele sunt: ​​un gât foarte drept, care cade vertical ca un zid sau o stâncă, o marcă clasică (dacă trebuie să crezi astrologii) persoanelor născute sub semnul Taurului; o frunte dezvoltată, destul de accidentată, cu vene temporale exagerat de noduroase și proeminente. […] Ochii mei sunt căprui, cu marginile pleoapelor de obicei inflamate; tenul meu este colorat; Mi-e rușine de o tendință nefericită spre roșeață și piele strălucitoare [...]. "

-  Tocmai am împlinit treizeci și patru de ani , 1 în Michel Leiris, L'Âge d'homme , Gallimard, 1939.

Mediul familial

Bunicul său patern, Jacques Eugène Leiris (1819-1893), angajat comercial, a participat în zilele de iunie 1848 .

Mama sa, Marie-Madeleine, născută Caubet (1865-1956), o ferventă catolică, a participat la Sorbona , vorbea fluent engleza, dar nu deținea nicio funcție plătită.

Eugène Leiris (1855-1921), tatăl său, a lucrat de la vârsta de paisprezece ani. A fost agent de bursă pentru Eugène Roussel (1833-1894), apoi pentru succesorul său Jacques Sargenton, casierul valorilor mobiliare al acestuia din urmă, apoi reprezentantul său autorizat. Stabilit singur, el a fost atunci omul de afaceri al lui Raymond Roussel (fiul lui Eugène Roussel și scriitor față de care Leiris are o admirație imensă). Eugène Leiris a murit pe16 noiembrie 1921, în urma unei operații de prostată. Max Jacob , retras, sfârșeșteIunie 1921, la mănăstirea benedictină din Saint-Benoît-sur-Loire, adresa, 18 noiembrie 1921, condoleanțe lui Michel Leiris. Aceasta este prima dintre scrisorile sale către ea (două pe lună) în următorii doi ani. Cele șaizeci și șase de litere, dintre care cincizeci și două dinNoiembrie 1921 la Decembrie 1923, păstrate de Leiris au fost publicate.

Eugène și Marie Leiris, care au pierdut o fiică, Madeleine, au crescut patru copii: trei fii, Jacques, Pierre (ai cărui doi fii, François și Henri, au murit în luptă în noiembrie 1944 ), Michel și nepoata lor Juliette, nașa lui Michel. Ea este, pentru el, o soră mai mare, o a doua mamă, dar și, datorită memoriei sale excelente, cea care îi permite să verifice exactitatea amintirilor din copilărie. Juliette se căsătorește2 iunie 1910, Gustave Jannet (1883-1935). Cuplul vine să locuiască la Paris, lângă Leiris, așa că Michel își poate continua să-și vadă sora în fiecare zi.

S-a căsătorit în 1926 cu Louise Godon (1902-1988) poreclită Zette, fiica „naturală” a lui Lucie Godon care are trei surori mai mici, Jeanne, Berthe și Germaine. Michel Leiris devine astfel ginerele lui Daniel-Henry Kahnweiler , puternicul negustor de artă, care se ocupă în special de Picasso , prietenul lui Max Jacob , Georges Braque , Juan Gris și teoreticianul cubismului. Printre Kahnweiler, îi întâlnim în mod regulat pe André Masson și prietenii săi, criticul de artă Maurice Raynal (1884-1954), Élie Lascaux și soția sa Berthe (1893-1984) (sora lui Lucie Godon), Suzanne Roger și soțul ei André Beaudin , sculptorul Jacques Lipchitz , muzicianul Erik Satie , dramaturgul Armand Salacrou și soția sa Lucienne, scriitorii și poeții Antonin Artaud , Charles-Albert Cingria (1883-1954), André Malraux și soția sa Clara.

Studii

În 1904, părinții lui Michel Leiris s-au mutat pe 8 rue Michel-Ange într-un cartier din Auteuil. Din 1906 până în 1909, Michel a urmat, până în clasa a IX-a, școala privată mixtă din strada Michel-Ange.

În lunaOctombrie 1909, a intrat pe Cours Kayser-Charavay , bulevardul Montespan, pentru un an școlar. ÎnOctombrie 1910, este în clasa a șaptea, iar anul următor în a șasea, la cursul Daguesseau, în regia părintelui Llobet , rue Boileau.

Apoi în Octombrie 1912, s-a alăturat liceului Janson-de-Sailly pentru a lua clasa a cincea. ÎnIulie 1914, Michel și-a terminat al patrulea cu premiul II în limba franceză și premiul I în recitare. ÎnIulie 1916, a obținut, la sfârșitul clasei a doua, primele premii pentru compoziția franceză și exercițiile de latină, dar, din motive disciplinare, a trebuit să părăsească liceul Janson-de-Sailly. Familia sa îl protejează de știrile despre Primul Război Mondial .

În lunaOctombrie 1916, a intrat la școala Vidal din rue de Passy, ​​pentru a urma prima clasă. Michel obțineIulie 1917, prima parte a bacalaureatului în limbi latine, cu îngăduința juriului. Se întoarce, înOctombrie 1917, în timpul lui Kayser-Charavay, pentru a-și urma cursul de filosofie. El eșuează, înIulie 1918, în partea a doua a bacalaureatului. În vara anului 1918, Leiris s-a mutat pe strada 2 Mignet din arondismentul al șaisprezecelea din Paris. Michel urmează cursuri de filozofie într-o școală privată, „școala Descartes”. Se întoarce28 octombrie 1918, a doua parte a bacalaureatului (filosofie) pe care o obține „cât de bine poate” conform declarațiilor sale. A descoperit cluburi de jazz, whisky, Montmartre și cântăreți negri americani, precum Bricktop , care au venit să se stabilească la Paris după război.

Din 1919 până în al doilea război mondial

Din 1919, Michel Leiris a încercat să aibă un loc de muncă stabil. După două încercări ca angajat de vânzări la magazinele Peter Robinson și la agentul de comisioane Max Rosambert, a renunțat foarte repede.

În toamna anului 1920, s-a pregătit pentru examenul de admitere la Institutul de chimie . 15 decembrie 1921, Michel Leiris și-a început serviciul militar la Fort Aubervilliers , apoi la Institutul Pasteur , unde și-a încheiat cei doi ani de recrutare.

Locuiește încă cu mama sa, rue Mignet la Paris XVI și pregătește, doar pentru formular, un certificat de chimie. 15 decembrie 1923, eliberat din serviciul militar, și-a încheiat studiile de chimie. El însuși va spune: „Îmi respect vocația - și renunțând la vagele studii pe care le urmărisem până atunci - am părăsit laboratorul unde îmi terminasem serviciul […], am decis să-mi dedic toată activitatea literaturii. "

În lunaOctombrie 1926, Michel Leiris este un reprezentant al librăriei, o slujbă care îl plictisește, dar îi dă timp să scrie. Este membru al sindicatului CGT al VRP (călătorii care reprezintă ușiere). Marxist , el a fost totuși sensibil la criticile lui Souvarine asupra Partidului Comunist Sovietic.

La douăzeci și opt de ani, a obținut primul său loc de muncă stabil; 3 iunie 1929, s-a alăturat Documentelor , recenzie fondată în 1929, de Georges Bataille , Georges Henri Rivière , Carl Einstein și finanțată de dealerul de artă Georges Wildenstein , în calitate de secretar de redacție, în locul poetului și romancierului, Georges Limbour , și înaintea etnologului, Marcel Griaule , la întoarcerea sa din Etiopia . O întâlnire decisivă pentru cariera sa de etnograf.

Din 1929 până în 1935, a urmat o psihanaliză sub conducerea lui Adrien Borel . El a simțit nevoia, pentru a o finaliza sau pentru a observa eșecul acesteia, să scrie o autobiografie  : L'Âge d'Homme . Această primă lucrare este apoi extinsă de cele patru volume din La Règle du Jeu , scrise din 1948 până în 1976.

Cu sprijinul lui Georges Henri Rivière , director adjunct al Muzeului de Etnografie Trocadéro din 1929, Leiris a fost recrutat oficial, înIanuarie 1931, de Marcel Griaule ca om de litere și student la etnologie, acționând ca secretar arhivist al Misiunii etnografice, „  Misiunea Dakar-Djibouti  ”. Deși nu a fost pregătit ca etnolog, interesul pe care l-a arătat în timpul colaborării sale cu revista Documents pentru relațiile dintre științele sociale și marxism i-a adus alegerea acestei expediții, un loc în care Luis Buñuel a disprețuit, rămânând disponibil. Michel Leiris păstrează jurnalul acestei misiuni, dar care este mai presus de toate propriul său jurnal de călătorie, publicat sub titlul L'Afrique fantôme , al cărui ton este din ce în ce mai personal și intim.

Misiunea a inclus, în 1931, șase persoane: Marcel Griaule (șeful misiunii), Marcel Larget, naturalist, responsabil cu administrarea și al doilea misiune, Leiris, Éric Lutten (anchete despre tehnologii și fotografii cinematografice), Jean Mouchet (studii lingvistice) și Jean Moufle (sondaje etnografice). Mai târziu, André Schaeffner (muzicolog), Abel Faivre (geograf și naturalist), Deborah Lifchitz (1907-1943), lingvist și Gaston-Louis Roux , au recrutat la recomandarea lui Leiris ca „pictor oficial al Misiunii” responsabil de studiu și colectează picturi etiopiene antice și face copii ale acestora. Pentru acești oameni, este esențial să-l adăugăm pe Abba Jérôme Gabra Mussié, un mare cărturar etiopian care va fi atât interpretul, cât și principalul informator al lui Leiris în Gondar .

Înapoi la Paris, Leiris se luptă să se readapteze la viața pariziană. Încă trăiește - cu soția - cu mama sa, rue Wilhem.

A început să studieze etnologia urmând cursurile lui Marcel Mauss la Institutul de Etnologie, apoi s-a ocupat de Departamentul Africii Negre la Muzeul de Etnografie Trocadéro (strămoș al Muzeului de l'Homme ).

Face o caracteristică, ca Paul Nizan (în Aden Arabia ), despre călătorie ca mod de evadare, semnând L'Afrique fantôme  : jurnal de călătorie monumental în care răsucește tehnicile de investigație etnografică și transcriere pentru a le aplica. descrierea vieții de zi cu zi și a condițiilor de muncă ale echipei de cercetare. Publicarea acestui text în colecția „Les documents blues” la Gallimard în 1934 a provocat o pauză cu Marcel Griaule care se temea că revelarea metodelor brutale folosite pentru colectarea anumitor obiecte sacre ar afecta reputația etnografilor.

Misiunea Leiris este de a obține diplomele care îi vor legitima activitățile. Teza sa despre limbajul secret al dogonilor prezentată Școlii practice de înalte studii în științe religioase, dar amânată de Louis Massignon care îi reproșează că a procedat prin „explozii succesive de gândire” și nu prin secvențe discursive, este susținută înIunie 1938. Intre-timp inIanuarie 1935, Leiris începe să urmeze cursurile despre religiile primitive ale lui Maurice Leenhardt la EPHE și, din luna noiembrie, pregătește o licență de scrisori la Sorbona .

În 1936, a obținut un certificat în istoria religiilor (opțiunea religii primitive), cu onoruri și 21 noiembrieîn același an, un certificat de sociologie. ÎnIunie 1937, a obținut un certificat în etnologie (opțiuni lingvistice și Africa Neagră), cu onoruri, iar pe 21 octombrie, diploma în amharică de la Școala Națională de Limbi Orientale Vii , cu onoruri. Din 1937 până în 1939, a participat la lucrările Colegiului de sociologie, fondat de Georges Bataille și Roger Caillois , care, printre altele, a lucrat la „aplicarea” tezelor despre sacrul lui Marcel Mauss și Robert Hertz la fapte sociale și contemporane politici.

În primăvara anului 1938, acum cu un grad în literatura de specialitate, Leiris a fost numit director al Laboratorului de Etnologie al Muzeului Național de Istorie Naturală (adică la Musée de l'Homme ), apoi a intrat ca cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică (CNRS) rămânând în același timp repartizat la Muzeul L'Homme. A rămas angajat până la pensionarea sa în 1971.

În timpul celui de-al doilea război mondial

În lunaAugust 1940, lingvistul Boris Vildé (1908-1942), antropologul Anatole Lewitsky (1901-1942) și bibliotecara Yvonne Oddon (1902-1982) au creat „sectorul Vildé” al rețelei de rezistență cunoscut sub numele de Grupul Musée de l'Homme .

Leiris menține relații cordiale cu grupul, fără a face parte din acesta, în special pentru a păstra siguranța și interesele lui Kahnweiler - care, ca evreu, a trebuit să părăsească Parisul și să se refugieze în sud-vestul Franței - și al galeriei Simon (care a devenit Galerie Louise Leiris în 1941), dar Michel Leiris și soția sa, fără nicio rezervă, o adăpostesc pe Deborah Lifchitz , o evreică de origine poloneză, în apartamentul lor de pe strada Eugène-Poubelle . Această colaboratoare a Misiunii Dakar-Djibouti, prietenă și colegă a Denisei Paulme la Muzeul L'Homme, moare la Auschwitz după arestarea ei de către poliția franceză,21 februarie 1942. Leiris și-a dedicat memoriei La Langue secrète des Dogons de Sanga când a fost publicată în 1948.

În timpul sfârșitului războiului, el va organiza și în apartamentul său 19 martie 1944lectura primei piese a lui Picasso , Le Désir prins de coadă , reunind o mare parte a inteligenței pariziene (Sartre, Beauvoir, Lacan, Reverdy ...) sub conducerea lui Albert Camus .

În acești ani de război a luat forma La Règle du jeu , o vastă și minuțioasă întreprindere autobiografică. Considerat unul dintre cei mai mari prozatori ai XX - ^lea  secol (Georges Perec, Walter Benjamin, Claude Levi-Strauss ) Leiris reînnoiește în totalitate genului, eliberând cronologie, dislocare - l și procedând prin asociații de imagini, de cuvinte și idei, și de analepsi . În același timp cu o lucrare de memorie și de memorie, el se angajează apoi într-un abis al scrierii: scris, descriindu-se pe sine, trăindu-se prin scris, o construcție literară care este, de asemenea, un mod de viață al cărui pivot este o singură morală. și „regulă a jocului” estetică, bazată pe sacrificiul autorului și care vizează crearea „alchimică” a unui om nou, a unei noi legături comunale. Din 1948 până în 1976, au fost publicate patru volume: Biffures, Fourbis, Fibrilles, Frêle Bruit unde, la fel ca propozițiile lungi cu puncte și paranteze care le punctează, există un fel de buclă a sinelui - a sinelui și a relației sale cu lumea , altora, limbajului - care amintește de Eseurile lui Montaigne.

Dupa razboi

În octombrie 1942 , Leiris s-a întâlnit cu Sartre în Le Havre . Cei doi scriitori s-au citit și s-au apreciat anterior, Leiris captivat de La Nausée și Sartre impresionat de L'Âge d'homme .

Această întâlnire va fi decisivă pentru gândirea și scrierea lui Leiris, până la punctul în care va produce o lungă prefață la L'Âge d'homme („Literatura considerată ca o luptă cu tauri”), marcată de tema sartreană a „literaturii angajate” ”. După Eliberare, a devenit membru al echipei fondatoare a revistei Les Temps Modernes în regia lui Sartre. De asemenea, a participat, împreună cu Alioune Diop , Aimé Césaire, cu care a devenit prieten și Georges Balandier , la fondarea revistei Présence africaine în 1945. A scris, de asemenea, nuvele și multe poezii.

În același timp, a devenit etnolog și, din 1943, cercetător CNRS la Muzeul de l'Homme , va exercita o mare influență asupra unei noi generații de etnologi precum Georges Condominas , Georges Balandier , Paul Mercier și Gilbert Rouget .

La Bordeaux, în 1951 , a fost invitat la procesul celor 16 din Basse-Pointe , tăietori de trestie Martinican acuzați de uciderea administratorului lor Béké . Apoi, el a mărturisit la bar că în Martinica a văzut „cel mai îngrozitor spectacol de mizerie al existenței sale” . Procesul se încheie cu achitarea tuturor acuzaților.

În 1957 , a fost numit Satrap al Colegiului de Patafizică și a publicat numeroase texte în revista Colegiului.

După o călătorie în China încurajată de Asociația de prietenie franco-chineză cu Jean-Paul Sartre, în loc să publice caietul entuziast așteptat despre șederea sa în țara comunistă, a încercat să se sinucidă în 1957, ceea ce va relata în a treia volum din La Règle du jeu , Fibrilles .

Din anii 1960

În 1960, Michel Leiris a participat la fondarea și gestionarea Cahiers d'études africaines publicată de École Pratique des Hautes Etudes ( secțiunea VI ^e ).

În luna iulie a aceluiași an, luând poziție împotriva colonialismului , a fost în special unul dintre primii semnatari ai Manifestului din 121 - Declarația privind dreptul de a se rebela în războiul din Algeria și, de asemenea, membru al Mișcării Păcii , publicat în septembrie în diferite periodice, care au fost confiscate; Douăzeci și nouă dintre semnatari, inclusiv Leiris, au fost acuzați de provocare la rebeliune și dezertare.

25 octombrie 1960, anul aderării la independența coloniilor franceze din Africa neagră și Madagascar, o comisie mixtă a CNRS se întrunește în consiliul disciplinar pentru a examina cazul cercetătorilor semnatari ai „Manifeste des 121”. Pentru a se apăra, Leiris afirmă că vocația sa de etnolog îl împinge să apere popoarele pe care le studiază și despre care este „avocatul desemnat, cel care, mai mult decât oricine altcineva, trebuie să depună eforturi pentru ca drepturile lor să fie recunoscute, fără a exclude dreptul la lupta la rândul lor pentru a forma o națiune. » The7 decembrie, i se dă vina.

În Ianuarie 1961, la câteva luni după sancțiunea privind semnarea „Manifestului 121”, a fost promovat asociat de cercetare la CNRS.

Jean Rouch l-a sfătuit pe Leiris în 1967 să aplice pentru gradul de director de cercetare la CNRS (care și-a prelungit cariera cu trei ani). A fost numit director de cercetare înIanuarie 1968.

El prezidează împreună cu Simone de Beauvoir , asociația de prieteni a ziarului maoist La Cause du peuple . S-a alăturat mișcării din mai 1968 .

În 1968, s-a alăturat lui André du Bouchet , Yves Bonnefoy , Paul Celan , Jacques Dupin și Louis-René des Forêts în consiliul editorial al revistei L'Éphémère , până la ultimul număr din 1972.

Cu Robert Jaulin și Jean Malaurie , în cursul anului 1969 a oferit critica teoriilor etnologiei în cadrul învățăturii „critice” și „polemice” date la Sorbona, în paralel cu cursurile oficiale de etnologie.

A lăsat, pe lângă opera sa autobiografică, studii importante de critică estetică și etnologie. În special, el a lucrat la credința în posesia - cultul geniilor „zar” - în nordul Etiopiei, analizând-o dintr-o perspectivă apropiată de tema sartreană a rea-credinței existențiale și de opera lui Alfred Métraux , de care era un apropiat. prietene, pe cultul voodoo din Haiti.

În ceea ce privește critica de artă, Leiris este unul dintre cei mai aprigi observatori ai timpului său, și el a fost interesat în principal în pictură figurativă modernă, dedică articole și eseuri pentru marele „realist“ pictori ai XX ^secolului.  Lea: Pablo Picasso , Wifredo Lam , André Masson , Alberto Giacometti sau Francis Bacon (dintre care putem considera că a fost „descoperitorul”), cu care a împărtășit o prietenie din 1966.

În 1980, Leiris a refuzat Marele Premiu Național pentru Litere .

Anul trecut

În Noiembrie 1984, Michel și Louise Leiris donează Muzeului Național de Artă Modernă ( Centre Pompidou-Paris ) colecția lor de picturi și sculpturi, mai mult de două sute cincizeci de lucrări (de Picasso, Bacon, Giacometti, Braque, Ernst, Gris, Masson, Klee , Miró, Vlaminck, Derain etc.). Cu câteva luni mai devreme, biroul său de la Musée de l'Homme a fost înlăturat, măsură raportată la sfârșitul lunii septembrie de adunarea profesorilor Muzeului Național de Istorie Naturală, după proteste și petiții din partea personalului muzeului.

Împreună cu Jean Jamin , Leiris a fondat în 1986 la Musée de l'Homme recenzia istoriei și arhivelor de antropologie Gradhiva , publicată acum de Musée du quai Branly , precum și colecția „Les cahiers de Gradhiva” Publicată de Jean- Edițiile Michel Place. Ultimul său interviu a fost acordat lui Bernard-Henri Lévy pe18 septembrie 1989.

Spitalizat la Spitalul American din Neuilly (de la 7 la20 noiembrie 1989) în urma unui infarct, a murit duminică 30 septembrie 1990, la 9:15 dimineața, în casa sa de la țară din Saint-Hilaire (Essonne). A fost incinerat la crematoriul Père-Lachaise din4 octombrieȘi cenușa sunt plasate în bolta ( 97 ^th  Division) , unde zac Lucia (născută Godon 1882-1945) și soțul ei , Daniel-Henry Kahnweiler (1884-1979), Jeanne Godon (1886-1973) și Zette (Louise Alexandrine) Leiris (născută Godon22 ianuarie 1902 la Paris, fiica lui Lucie, care a murit la clinica Hartmann din Neuilly-sur-Seine pe 24 septembrie 1988).

Leiris și-a lăsat moștenirea proprietății Amnesty International , Federația Internațională pentru Drepturile Omului , Mișcarea împotriva rasismului și pentru prietenia dintre popoare (MRAP). Biblioteca sa, manuscrisele sale literare și corespondența acesteia sunt donate Bibliotecii literare Jacques-Doucet , în timp ce lucrările și arhivele sale etnografice, documentele sale politice sunt depuse în biblioteca Laboratorului de Antropologie Socială din Collège de France. Jean Jamin este moștenitorul literar.

Lucrări

Multe dintre aceste lucrări au fost traduse în germană, engleză, italiană, spaniolă, portugheză (Brazilia), poloneză, română, rusă, japoneză, chineză (mandarină), sârbă.

Epoca omului a fost inclusă în programul agrégation de lettres în 2005.

O recenzie dedicată în principal operei lui Michel Leiris a fost fondată în 2007 de Jean-Sébastien Gallaire. Publicate de Éditions les Cahiers , Cahiers Leiris, aceste caiete publică în fiecare dintre numerele aperiodice eseuri, recenzii și corespondență și texte inedite.

• 1925 - Simulacrum, cardinalul Le Point
• 1934 - Africa fantomă
• 1938 - Oglindă taurină (eseu)
• 1939 - Epoca omului
• 1943 - Haut Mal (poezii)
• 1946 - Aurora (roman)
• 1948 - Redacții (Regulile jocului - I)
• 1948 - Limbajul secret al dogonilor din Sanga (a doua ediție: 1992)
• 1951 - Rasă și civilizație
• 1955 - Fourbis (Regulile jocului - II)
• 1955 - Contacte ale civilizației din Martinica și Guadelupa (ediție electronică:Mai 2008, https://dx.doi.org/doi:10.1522/030092220
• 1958 - Posesia și aspectele sale teatrale în rândul etiopienilor din Gondar (a doua ediție extinsă: 1980)
• 1961 - Nopți fără noapte și câteva zile fără zi
• 1964 - Ninsori mari
• 1964 - Oglinda taurelor , precedată de Tauromachies , impr . GLM. G. Lévis-Mano, ilustrată de André Masson , lucrarea este dedicată memoriei Colette Peignot
• 1966 - Fibrile (Regulile jocului - III)
• 1966 - Broken (colecție de articole)
• 1967 - Africa neagră: creație plastică (în colaborare cu Jacqueline Delange)
• 1969 - Cinci studii de etnologie
• 1969 - Cuvinte fără memorie (colecție de texte poetice)
• 1969 - Crăpături
• 1971 - André Masson , „Masacre” și alte desene
• 1974 - Francis Bacon sau adevărul plâns
• 1976 - Frail Noise (Regulile jocului - IV)
• 1978 - Alberto Giacometti
• 1980 - Pe spatele imaginilor
• 1981 - Panglica de pe gâtul Olimpiei
• 1985 - Limba, tonul sau orice alte cuvinte îmi spun
• 1987 - Francis Bacon
• 1987 - Roussel Ingeniosul
• 1988 - Corn și plâns
• 1988 - Despre Georges Bataille , Tours, Fourbis
• 1989 - Bacon the Outlaw
• 1990 - Entre Augures (interviuri cu Jean Schuster)
• 1990 - Oglindă taurină (ediții de lux, cu patru litografii semnate de Francis Bacon)
• 1991 - The Running of the Bull (scenariu și text al comentariului filmului de Pierre Braunberger - ediție de Francis Marmande)
• 1991 - Pietre pentru un Alberto Giacometti

Lucrări postume, jurnal și corespondență

Edițiile lui Jean Jamin

• 1992 - Zebrage (colecție de articole - editat de Jean Jamin)
• 1992 - Jurnal 1922-1989 (ediție de Jean Jamin, reeditare 2021)
• 1992 - Operratique (ediție de Jean Jamin)
• 1992 - Adică (ediția postumă a interviurilor efectuate în 1986 și 1987 cu Jean Jamin și Sally Price)
• 1994 - Journal de Chine (ediție de Jean Jamin)
• 1994 - Omul fără onoare. Note pentru sacru în viața de zi cu zi (ediție de Jean Jamin). Stuf. Paris: Allia, 2012, 114 p.
• 1998 - Roussel & Co. (ediție de Jean Jamin și Annie Le Brun)

Alte texte

• 1992 - Un geniu fără piedestal (colecție de texte despre Picasso - ediție de Marie-Laure Bernadac)
• 1992 - The Underground Escape , ilustrat de Xavier (editat de Catherine Maubon)
• 1995 - Francis Bacon sau brutalitatea faptului
• 1997 - Wifredo Lam (ediție de Pierre Vilar)
• 2000 - Le Merveilleux (ediție de Catherine Maubon)
• 2000 - Corespondență Leiris-Paulhan, 1926-1962 (edițiile lui Louis Yvert)
• 2001 - Max Jacob, Scrisoare către Michel Leiris (editată de Christine Van Rogger Andreucci)
• 2002 - Ondes, urmat de Brand Images
• 2002 - Corespondență André Castel-Michel Leiris, 1938-1958 (ediție de Annie Maïllis )
• 2004 - Schimburi și corespondență, Bataille-Leiris (ediție de Louis Yvert)
• 2004 - Francis Bacon, față și profil (reeditare 2008)
• 2013 - Corespondență Jacques Baron-Michel Leiris, 1925-1973
• 2014 - Glosar Îmi păstrez glosurile acolo , urmate de Bagatelles de legume
• 2015 - Caiet Dakar-Djibouti (cu Marcel Griaule, Gaston-Louis Roux, André Schaeffner etc. - ediție de Marianne Lemaire & Éric Jolly).

Colecții și ediții recente de lucrări

După publicare, sub conducerea lui Denis Hollier, a La Règle du jeu în 2003 în Biblioteca Pléiade , publicarea în aceeași colecție și sub aceeași direcție a celui de-al doilea volum al operelor lui Michel Leiris, inclusiv L'Âge d omul precedat de Ghost Africa și numeroase anexe, inclusiv Miroir de la tauromachie , a fost produs înnoiembrie 2014.

• 1996: Oglinda Africii (colecție ilustrată postum, inclusiv principalele sale scrieri de etnologie africană - ediție de Jean Jamin)
• 2003: Regulile jocului (Bibliothèque de la Pléiade - ediție de Denis Hollier)
• 2011: Scrieri de artă (colecție postumă a tuturor textelor sale despre pictură și sculptură - ediție de Pierre Vilar)
• 2014: L'Âge d'homme precedat de L'Afrique fantôme (Biblioteca Pleiade - ediție de Denis Hollier)
• 2021: Jurnal (1922-1989) (ediție de Jean Jamin), ediție nouă revizuită și extinsă, colecție Quarto, Gallimard)

Caiete Leiris

Les Éditions les Cahiers , specializată în publicarea caietelor de autor, a publicat trei numere ale Caietelor Leiris . Fiecare număr reunește o pluralitate fără precedent de studii, interviuri, mărturii, omagii, texte literare și documente iconografice. Orizonturile diverse ale contribuitorilor săi oferă o lectură încrucișată a lui Michel Leiris și a operei sale, precum și moștenirea lor în reflecție și creație contemporană.

• 2007: Notebook-uri Leiris nr. 1 (450 de pagini)
• 2009: Notebook-uri Leiris nr.2 (368 pagini)
• 2012: Notebook-uri Leiris nr. 3 (272 de pagini)

Expoziții și omagii

Câteva publicații periodice franceze și străine ( Europa, Literatură, Critică, Il Verri, L'ire des vents, Le Magazine littéraire, Sub-stance, Sulphur, Modern Literay Notes, Konteksty ) i-au dedicat numere speciale lui Michel Leiris.

O expoziție majoră Leiris & Co: Picasso, Miró, Masson, Giacometti, Lam, Bacon ... , la inițiativa lui Laurent Le Bon, sub conducerea Agnès de la Beaumelle, Marie-Laure Bernadac și Denis Hollier, cu Jean Jamin în calitate de consilier științific, a fost programat la Centrul Pompidou-Metz; a avut loc de la3 aprilie la 14 septembrie 2015, și a fost însoțit de un important catalog de 400 de pagini și 350 de ilustrații, editat de Agnès de la Beaumelle, Marie-Laure Bernadac și Denis Hollier, reunind patruzeci și cinci de colaboratori, și coeditat de Centrul Pompidou-Metz și Editions Gallimard . După ce a cunoscut o participare fără precedent la centrul Pompidou-Metz (peste 200.000 de vizitatori în cinci luni), această expoziție s-a încheiat cu o conferință internațională dedicată vieții și operei lui Leiris, organizată de Denis Hollier și Jean Jamin10 septembrie (la muzeul Quai Branly) și 11 septembrie(la centrul Pompidou-Metz). Procedurile au fost publicate, sub titlul Leiris nelimitat , înmartie 2017 publicat de Centrul Național de Cercetări Științifice (, Paris, CNRS Éditions).

Noul Musée de l'Homme i-a adus omagiu duminică după-amiază 20 martie 2016, în timpul evenimentelor consacrate „Primăverii poeților”, prin citirea de poezii sau extrase din scrierile sale autobiografice, spus de Bruno Raffaelli de la Comédie française.

Anecdotă

Max Jacob îl avertizează pe Leiris înFebruarie 1923 că și - a folosit scrisorile pentru personajul unui personaj dintr - un roman în curs (a apărut în Martie 1924), The Man of Flesh and the Reflection Man , unde putem citi: „Maxime [Lelong] credea în datoria sa de a fi inginer chimist […]. S-a urât pe sine, s-a privit în oglinzi ca să se urască mai mult, s-a mâniat împotriva hainelor sale sărace [...]. A suferit de toate fără să-și recunoască sau strigând prea mult pentru a fi luat în serios. "

Participare la lucrări colective militante

• Hervé Bazin , Marc Beigbeder , Jean-Marie Domenach , Francis Jeanson , Michel Leiris, Jacques Madaule , Marcel Mer, Jean Painlevé , Roger Pinto, Jacques Prévert , Roland de Pury , JH Roy, Vercors și Louis de Villefosse ( pref.  Jean-Paul Sartre ), The Henri Martin Affair  : Commentary by Jean-Paul Sartre (Collective), Paris, Gallimard , col.  „Nrf / cunoștințe speciale”,29 octombrie 1953, 296  p. ( ISBN  2-07-024836-4 , prezentare online ).

Note și referințe

Bibliografie

• Aliette Armel , Michel Leiris , Paris, Fayard, 1997. [Biografie].
• Nathalie Barberger, Le Réel de traviole (Artaud, Bataille, Leiris, Michaux et alii) , Lille, Presses Universitaires du Septentrion, 2009.
• Agnès de la Beaumelle, Marie-Laure Bernadac & Denis Hollier (eds), Leiris & Co: Picasso, Masson, Miró, Giacometti, Lam, Bacon ... , Metz / Paris, Centre Pompidou-Metz / Éditions Gallimard, 2015, 400 p. 350 de bolnavi. (catalogul expoziției cu același nume prezentat la Centrul Pompidou-Metz, din aprilie până în 2007)septembrie 2015).
• Bruno Blanckeman (ed.), Lectures de Leiris, L'Âge d'homme , Rennes, Presses Universitaires de Rennes, 2004.
• Alain-Michel Boyer , Michel Leiris , Paris, Editura Universității, 1974.
• Robert Bréchon , L'Âge d'homme de Michel Leiris , Paris, Éditions L'Improviste, 2005, prefață de Pierre Vilar .
• Claude Burgelin, The mal- numit (Duras, Leiris, Calet, Bove, Perec, Gary și câțiva alții) , Paris, Seuil, 2012.
• Pierre Chappuis, Două eseuri: Michel Leiris / André du Bouchet , Paris, Éditions José Corti, 2003.
• Gérard Cogez, Leiris the indesirable , Nantes, Éditions Cécile Defaut, 2010.
• Colectiv, Cahiers Leiris , Meurcourt, Éditions les Cahiers.
• Jean Frémon , Michel Leiris în față , Paris, Éditions L'Échoppe, 2011.
• Nicolas Grimaldi , Les Théorèmes du moi , Paris, Grasset, 2013.
• (ro) Seán Hand, Alter Ego. Scrierile critice ale lui Michel Leiris , Oxford, Legenda, 2004.
• Denis Hollier, Colegiul de Sociologie , Paris, Gallimard, 1979 ( 2 - ^lea  revizuit și extins ediție, Paris, Gallimard, 1995).
• Denis Hollier & Jean Jamin (eds.), Leiris unlimited, Paris, CNRS Éditions, 2017.
• Jean Jamin , Sicriul din Queequeg. Misiunea Dakar-Djibouti,Mai 1931-Februarie 1933, Paris, Les carnets de Bérose, numărul 2, LAHIC / Ministerul Culturii, 2014.
• Philippe Lejeune , Citește Leiris. Autobiografie și limbaj , Paris, Éditions Klincksieck, 1975.
• Philippe Lejeune, Claude Leroy și Catherine Maubon (eds.), Michel Leiris sau Din autobiografia considerată o artă , Paris, Cahiers Ritm-Université Paris X, 2004.
• Francis Marmande (dir.), „Cerință de luptă, prezența lui Leiris”, Paris, Textuel , nr. 30, Paris 7-Denis Diderot, 1996.
• Francis Marmande (dir.), Bataille-Leiris, asentimentul intolerabil pentru lume , Lucrările conferinței ținute la Orléans înNoiembrie 1997, Paris, Belin, 1999.
• Catherine Maubon, Michel Leiris pe marginea autobiografiei , Paris, Éditions José Corti, 1994.
• (de) Stephan Moebius, Die Zauberlehrlinge. Soziologiegeschichte des Collège de sociologie , Konstanz, 2006.
• Annie Pibarot, Michel Leiris, de la primele scrieri la „L'Âge d'homme” , Nîmes, Théétète Éditions, 2004.
• Guy Poitry, Michel Leiris, dualism și totalitate , Toulouse, Presses universitaire du Mirail, 1995.
• Jean-Jacques Queloz, Pour une poétique de Michel Leiris. „À cor et à cri”, din ziarul de la locul de muncă , Paris, Honoré Champion, 1999.
• Roland H. Simon, Orfeu uluit. Autobiografii ale lui Michel Leiris , Paris, Éditions L'Âge d'homme, 1984.
• Louis Yvert, Bibliografia scrierilor lui Michel Leiris - 1924-1995 , Paris, Éditions Jean-Michel Place, 1996.

Filmografie

• Michel Leiris sau omul fără onoare , film de Christophe Barreyre și Jean Jamin, muzică de Michel Portal, Paris, Les Films à Lou et Antenne 2, 1996, 52 minute.

Articole similare

• Suprarealism
• Etnologie
• Misiunea Dakar-Djibouti
• Muzeul omului
• Autobiografie
• Laure (scriitor)
• Jean Jamin

linkuri externe

• Înregistrări de autoritate  :

  • Fișier autoritate internațională virtuală
  • Identificator de nume internațional standard
  • Biblioteca Națională a Franței ( date )
  • Sistem de documentare universitară
  • Biblioteca Congresului
  • Gemeinsame Normdatei
  • Biblioteca Națională de Dietă
  • Biblioteca Națională a Spaniei
  • Biblioteca Regală Olandeză
  • Biblioteca Națională a Israelului
  • Biblioteca Universitară din Polonia
  • Biblioteca Națională a Cataloniei
  • Biblioteca Națională a Suediei
  • Biblioteca Națională a Australiei
  • Biblioteca Națională Cehă
  • Biblioteca Națională a Portugaliei
  • Biblioteca Națională din Coreea
  • WorldCat Id
  • WorldCat
• Înregistrări în dicționare sau enciclopedii generale  : Brockhaus Encyclopedia  • Deutsche Biography  • Enciclopedia italiana  • Encyclopædia Britannica  • Encyclopædia Britannica  • Encyclopedia Treccani  • Gran Enciclopèdia Catalana  • Hrvatska enciklopedija  • Swedish Nationalencyklopedin  • Munzinger Archiv  • Store norske leksikon
• Resurse de artă plastică  :
  • AGORHA
  • Larg
  • Indexul colecționarilor și dealerilor istorici ai cubismului
• Resursă literară  :
  • (de)  Kritisches Lexikon zur fremdsprachigen Gegenwartsliteratur
• Resurse de cercetare  :
  • Franța învățată
  • Isidore
  • Perseu

• Fișier dedicat autorului Regulii jocului.
• Bibliografia lui Michel Leiris de Louis Yvert disponibilă online pe site-ul bibliotecii literare Jacques Doucet.
• Fișier despre colecția Leiris a LAS
• Text din cartea lui Philippe Lejeune: Citește Leiris, autobiografie și limbaj
• Portrete ale lui Michel Leiris
• Câteva texte de Michel Leiris în acces liber în Les Classiques des sciences sociales [1]
• Direction des Publics du Centre Georges Pompidou, „  Fișier educațional Michel Leiris: Omul integral  ” , despre Centre Georges Pompidou ,2013(accesat pe 21 martie 2015 )
• Leiris & Co .: Picasso, Masson, Miro, Giacometti, Bacon etc. [2]
• Catalogul arhivele literare ale Michel Leiris la biblioteca literară Jacques Doucet .